Ai deja un expresial? Atunci: login in expresial
Inca n-ai un expresial? Atunci: fa-ti un expresial

inchide fereastra
Username
Parola
Am uitat parola | Inregistrare

Dă LIKE pentru Spunetiparerea.ro!
apasă butonul de LIKE de mai jos



sunt deja fan

-> -> -> Călătorie cu troleul

Călătorie cu troleul

postat la data 20.06.2014, ora 14:27
categorie: Eseu

Share | |


Trebuia să ajung la Depoul Alexandria. Pentru aceasta aveam să iau autobuzul 300 până la Galeriile Orizont, apoi urma să merg puțin pe jos până la Universitate, iar de acolo voi fi luat troleibuzul 91 până la capăt, respectiv destinație.

Contrar obiceiului de-a porni încă de dimineață pentru a parcurge un drum lung, eu am plecat de-acasă după miezul zilei. Norișorii negri care stăteau atârnați de cerul dinspre centrul Capitalei nu m-au descurajat. Mi-am îmbrăcat un tricou de vară, pantaloni scurți și mi-am pus ochelarii de soare. Rucsacul din spinare avea să asigure adăpost umbrelei, până la eventuala-i utilizare.  O jumătate de oră cu 300 până la capăt, 7 minute pe jos până la Universitate și vreo 40 de minute cu troleul până la depou, am socotit eu.

N-a fost nevoie să las mult timp umbrela să doarmă fiindcă în fața fântânii de la Arhitectură a început să plouă cu stropi cât sâmburii cireșelor mari. S-au format niște curenți de aer care parcă suflau din toate părțile, doar-doar mi-or întoarce umbrela pe dos. Eu merg întotdeauna repede, dar parcă tot mai era loc pentru o ușoară creștere a vitezei, așa că am grăbit pasul spre stația de la Universitate care avea să-mi asigure adăpost.

Ca niciodată, primul sosit, după 20 de secunde de așteptare, a fost troleibuzul 85. De când mă știu, de mai bine de 20 de ani, când am avut nevoie să merg cu 85-ul trebuia să aștept câte-o jumătate de oră. Acum parcă îmi spunea “Take on me, take me on” rânjind cu ușile deschise și cu scaunele goale, știind că nu mă pot urca în el.

Am avut însă noroc și după vreo două minute a venit companionul de drum, troleibuzul 91. Am prins un loc acolo unde-mi place, pe stânga vehiculului conform sensului de mers, la geam. Prefer locurile de pe stânga deoarece oferă o priveliște mai adâncă decât suratele de pe partea cu ușile.

Doar șapte călători mai erau în troleu; în diagonală de mine, o doamnă în vârstă, de aproximativ 60 – 65 de ani, cu ochelari de vedere mari, cu rama groasă de culoare bej-maroniu, cu un păr bogat și dat pe spate, tot de culoare bej, îmbrăcată în haine modeste, de om bătrân de la țară, ocupa locul întors. În picioare lângă dânsa, un moș se atârna într-o postură ciudată, cu o mănă agățată de bară, iar cu cealaltă mână se înfigea într-un baston. Bătrânul avea circa 70 de ani, era suplu și scund de statură, de vre-un metru și șaizeci de centimetri înălțime. În fața lor o femeie de vârstă medie. Pe scaunul dinapoia mea stătea un bărbat urât mirositor, iar în capătul din spate al troleului un bărbat și un cuplu ocupau scaune disparate.

“Toți călătorii în vagoane!” parcă s-a auzit, iar troleibuzul s-a pus în mișcare demarând ușor prin stropii de ploaie care se spărgeau de pământ.

Moșul care stătea atârnat de bare în față discuta ceva greu inteligibil cu doamna de pe scaun. Mă tot întrebam în sinea mea, oare de ce nu se așează amândoi pe locurile libere alăturate de pe celălalt culoar. Care era oare motivul care determina acel cuplu de sexategenari să călătorească împreună unul sus și unul jos? Mi-am scremut urechea și am direcționat-o spre cei doi în încercarea de a-i înțelege mai bine.

Atunci am început să deslușesc atât dialogul dintre bătrân și bătrână cât și misterul așezării lor.

Am reușit să înțeleg doar parțial dialogul dintre cei doi, la un moment la care discutau și comentau subiecte politice. Apoi au trecut la comentarii despre vremea ploioasă de afară după care au revenit la politică internă, apoi externă și în fine comentarii despre viața la țară.

După ce trecuseră deja 2 stații de la Universitate și se discutaseră multe subiecte, moșul întreabă brusc:

-          Cu ăsta merg să iau să ajung la Alexandria, nu-i așa?

-          Da, cu acesta; îi răspunse doamna.

Hmm, cel puțin ciudat mi-am spus eu în minte; oare de ce să-și întrebe soțul, nevasta, o asemenea întrebare? Și oare de ce nu se duc împreună în Alexandria? Oare ce treabă are el în Alexandria? Și unde oare se duce doamna, dacă acum sunt în același troleu? Și de ce naiba stă moșul în picioare, spânzurat cu-o mână de bara sus?!?!

Intriga avea să continue ...

-          Unde stai în Alexandria? , întrebă doamna pe moș.

-          .....,  moșul răspunde ceva neinteligibil.

Ce ciudat mi s-a părut că discută detaliile acestea abia acum, pe drum.

-          Ah, păi acolo mai în vale am stat și eu!, îi răspunde doamna.

După atâția ani de stat împreună îi spune unde a locuit și dânsa?! Sau poate că s-au combinat recent, la bătrânețe? Sau poate că ... Doamne ferește, poate că doamna are vreo condiție medicală ale cărei consecințe sunt pierderea memoriei și de aceea nu-și mai amintește că soțul dânsei știa evident unde locuise.

-          Unde, unde zici că ai stat mata? chestionează cu interes moșul pe doamnă.

Să-mi trag palme, sunt amândoi senili !!! îmi zic în minte.

Ajunge troleibuzul în dreptul stației de metrou Eroilor. Moșul se agită pe lângă doamna, învârtindu-se pe-un picior, cu mâna stângă agățată de bara de sus iar mâna dreapta pe baston. Își întreabă partenera de călătorie brusc și cu oarecare îngrijorare:

-          Da’ sigur cu ăsta merg să iau pentru Alexandria, nu?

Bă, ești prost! gândesc eu malițios.

-          Da dom’le! răspunde doamna plictisită către moș, apoi se întoarce cu privirea spre doamna mai tânără care ședea în fața dânsei și continuă:

-          Eh, păi da’ cunosc Bucureștiul, cel puțin zona asta de aici încolo; de zeci de ani am stat aici în București; am stat mai mult la oraș decât la țară.

Hmm, ce-nseamnă orgoliul feminin, gândesc eu; era imperativ să-i arate doamnei din față că știe mai multe decât soțul dânsei, de parcă foiala și neliniștea acestuia nu ar fi grăit de la sine.

După această explicație acordată de doamna învârstă doamnei mai tinere, cercul de dialog s-a dilatat în mod automat, comunicarea purtându-se de la acel moment mai departe în trei, sub forma unor replici scurte între cei doi soți și a unor explicații mai lungi între cele două doamne.

-          Da’ mai e mult de mers? întreabă iar cu neliniște moșul. Trebuie să ajung până la ora 14 fiindcă atunci pleacă autocarul.

-          Da, mai sunt vreo 6 sau 7 stații, răspunde doamna căutând în același timp cu privirea aprobarea doamnei din față.

Simțind „lumina scenei”, doamna din față intervine:

-          Da, da, mai sunt vreo 6 – 7 stații. Da ia loc și mata, că mai ai de mers până acolo.

Aleluia! În sfârșit cineva observă anomalia!!! îmi spun eu în gând.

-          Nu pot, că sunt operat ... răspunde cu o grimasă foarte tristă și smiorcăită, moșul.

-          Nu poate, că e operat; dublează soția.

În sfârșit am aflat de ce nu ședea moșul pe scaun! Cum de nu m-am gândit până atunci? Era atât de limpede: moșul stătea mai mult pe-un picior, se sprijinea în baston, se învârtea doar pe piciorul “bun”, se îndoia din genunchi cu greutate, se ținea de burtă în partea dreaptă și se strâmba de durere. Era evident că era operat la picior. Sau la burtă.

Mare drăcie însă că misterul elucidat nu mai mi-a adus mare bucurie și liniște fiindcă acum eram prea intrigat de enigma cuplului. De ce acele întrebări și răspunsuri puțin ciudate dintre cei doi? Ce caută moșul în Alexandria? Și de ce nu se duc împreună?!

Foarte ciudat cuplu, cei doi vârstnici; uneori transmiteau indirect iluzia că sunt împreună, alteori era limpede că nu au nimic în comun. Dar pe de altă parte, am văzut de-a lungul timpului destule cupluri formate din oameni care nu aveau nimic în comun, poate că și ei erau unul din acele exemple.

Această ultimă enigmă avea și ea să fie dezlegată atunci când cele două doamne, mai mult sau mai puțin în cor, l-au întrebat pe moș de ce se duce singur acasă când este operat și de ce nu are pe nimeni din familia lui care să-l ducă acasă.

Bătrânul a început să povestească. Când a venit în București pentru operație l-a adus cu mașina unul dintre nepoți. Trebuia să se externeze mâine, însă nu a mai avut răbdare să stea în spital. I s-au terminat proviziile pe care le-a avut, a simțit că se poate ține pe picioare suficient de mult ca să poată rezista drumului și pur și simplu i s-a făcut dor de casă și de grădina lui. A spus că i s-a făcut dor de discuțiile pe care le purta seara cu vecinii lui, în fața casei, pe bancă. Dacă ar fi așteptat până mâine, l-ar fi dus înapoi acasă același nepot, cu mașina, dar fiindcă a plecat acum n-a avut altă variantă decât autocarul de Alexandria până la care trebuie să meargă cu troleibuzul în care ne aflam toți.

Să mai îmi trag două palme! Moșul și cu doamna nu au nicio legătură unul cu altul, i-am căsătorit pe bieții oameni cu forța, in imaginația mea! Ce limpede era! La urma urmei, întrebările fără sens, răspunsurile absurde, ciudățenia asocierii celor doi erau semne mai mult decât suficiente că nu sunt nici pe de parte, soț și soție. Extraordinară prejudecata din mintea omului care dacă vede un moș învârtindu-se într-un picior lângă o doamnă învârstă, consideră automat că cei doi sunt un cuplu!

Afară ploaia s-a întețit, iar cerul s-a înnegrit mai mult decât era deja. Pe principiul melodiei „E ziuă și ce întuneric”, doamna învârstă comentează spre cea tânără:

-          Ce întuneric este! Și când vă gândiți că la țară stăteam și lucram la lampă ... la lumina slabă a lămpii lucram; tricotam la mașină, croșetam, țeseam. Păi înainte, toată iarna femeile la țară țeseau. Acum avem lumină electrică tot timpul și nu mai fac nimic.

-          Nu mai aveți ochi! intervine moșul.

-          Nu mai am nici ochi, nu mai am nici timp, dar adevărul este, continuă doamna spre cea tânără, că nici nu mai îmi place. Știți cum e, totul până la o vârstă ...

Troleibuzul ajunge în Șoseaua Cotroceni care era blocată, pe sensul de mers, de mașini bară-la-bară. Moșul spune cu nemulțumire:

-          Of, câte mașini!

-          Da, răspunde doamna. Înainte primeam 30 de litri de benzină. Pentru 30 de ani!!! Acum fiecare familie are câte două, trei mașini.

-          Mda, și oare cum le are?! continuă moșul cu subînțeles.

-          Unii le au pe bani munciți cinstit, alții nu ... răspunde doamna cu diplomație, privind spre doamna mai tânără din față.

-          Da, bani ... Înainte aveam bani și nu aveam ce să luăm cu ei. Acum sunt de toate, dar nu mai sunt bani; spune moșul cu apăsare tristă în voce.

-          Eh, mai sunt bani, pentru cine știe să fie chibzuit; replichează cu cochetărie doamna.

Moșul se simte vizat și tace câteva secunde, privind-o pe doamnă pe sub sprâncene și căutându-și cuvintele cu un chip vizibil îmbufnat.

Eu mustăcesc încercând să-mi abțin râsul, nu de alta, dar dacă râdeam, riscam să nu mai aud eventualele replici de dialog ce aveau să urmeze. Parcă cei doi nu mai sunt la fel de apropiați, acum de când ... “s-au despărțit”, apreciez eu cu amuzament.

-          Da’ mata ce pensie ai? chestionează moșul cu oarecare indignare pe doamnă.

-          Am șapte sute ... și douăzeci de lei; răspunde doamna cu ezitare și cu un zâmbet jenat pe chip, privind rușinată spre doamna din față. Era evident că a fost intrigată o asemenea întrebare și că a trebuit să răspundă. Parcă i-ar fi spus din privire celeilalte doamne: „Ia uite ce tupeu are moșu’ să-mi adreseze întrebarea aceasta!”

-          Aaaaaa, păi atunci înțeleg de ce spuneți asta [nr.: replica doamnei referitoare la existența banilor pentru oamenii chibzuiți] o duceți bine!

-          E da’ de unde?! se mâhnește doamna.

Oamenii se plâng că este scump la bloc, dar la casă, la casă cu curte, este mai scump, că acolo toți pereții sunt exteriori și acoperișul deasupra, iar încălzirea costă mai mult, ca să faci cald în toată casa.

Păi trei sute de lei căldura, o sută de lei lumina, o sută cablu’ și telefon și o sută apa. Mai rămân cu o sută. Cum să trăiești o lună de zile cu o sută de lei?! întreabă retoric, după care continuă cu tâlc și mândrie subtilă:

Da’ mă duc la piață, mai vând câteva borcane de miere și am bani de mâncare!

Moșul face ochii mari și cu surprinderea unui urs adresează o întrebare care declanșează un dialog rapid:

-          Aveți miere?!

-          Da, am 15 stupi.

-          Și unde îi aveți?

-          Eh unde?! la țară.

-          Și aveți pază acolo?

-          Nu.

-          Păi și dacă vi-i fură?

-          Eh, cine să-i fure?

-          Cum cine să-i fure?

-          Păi cine fură stupi?

-          Cum adică cine? Oricine!

-          Hai domnule, da’ mata știi cum e să furi un stup? Cine crezi că poate să fure un stup cu bomba aia care zumzăie înăuntru. Că te înțeapă toate albinele. Mă înțeapă pe mine, care mă duc să colectez mierea și pe care mă cunosc, darămite pe un hoț. Ah, da, dacă vine cineva care știe cum să se comporte cu albinele și e echipat cu protecție, acela da, poate să fure stupii. Da’ cine să vină?!

-          Păi și aveți mănuși când vă duceți să luați mierea?

-          Da, am.

-          Aveți și din aia pe cap?

-          Da, am și plasă.

-          Și nu vă înțeapă?

-          Ba da, mă înțeapă câte zece aici pe obraz, spune doamna ducându-și palma dreaptă pe obrazul drept.

-          Și la țară cine are grijă de ele?

-          Nimeni. Merg o dată la câteva săptămâni.

-          Singură?

-          Cu un nepot, cu mașina.

-          Și soțul?

-          Ehe, e demult plecat la somn. Dar soția matale?

-          La fel.

Ia uite ce interes reciproc! Poate că e rost până la urmă de „împrietenire”; știam eu ce știam, mă amuz în sinea mea.

-          Și ce miere faceți? Mierea de salcâm, aia e cea mai bună, spune moșul cu poftă în voce.

-          Facem de mai multe.

-          Mierea de salcâm e cea mai bună, repetă moșul.

-          Care?

-          Mierea de salcâm, aia e cea mai bună.

-          Nu știu dom’le. Vrei să știi ceva? Mierea polifloră, aia e cea mai bună.

-          Care?

-          Mierea polifloră

-          Adică din mai multe flori?

-          Da

-          Eee, nu e așa, spune moșul supărat și parcă dezamăgit. Mierea de salcâm, aia e cea mai bună. Faceți multă miere?

-          Depinde, uite acuma dacă a plouat de atâta timp, s-a stricat floarea la copaci și nu mai au albinele de unde să facă. Da’ nici nu vreau să mă mai gândesc, cât am muncit să punem rame și faguri. Vreau să vând stupii.

-          Păi da’ de ce să îi vinzi?

-          Fiindcă e mult de muncă. Nici nu mai îmi arde de atâta muncă. Soțul a murit, copii nu am, pentru cine să muncesc? Dacă merg la țară vreau și eu să mă relaxez, să stau afară la aer curat să mă odihnesc; oricum stau doar câte o zi sau două.

Pai uite, ieri toată ziua am fost plecată de-acasă, am mers să cumpăr fagure, am luat rame, le-am curățat, le-am preparat, că în weekend mă duc la țară. Azi sunt obosită ruptă.

De la o vârstă încolo, nu mai poți să muncești și nu îți mai arde de muncă la fel ca înainte. Acum îmi place și mie să stau să mă uit la televizor.

Am ajuns la intersecția dintre Iuliu Maniu și Vasile Milea. Troleul ia curba, ajunge pe trecerea de pietoni, se zdruncină de câteva ori după care se oprește și rămâne oprit. Din spate și de deasupra se aud zgomote și pocnituri înfundate, iar sfoara care atârnă în spate, agățată de pantograf, se bălăngănea în voie.

Cu umor miștocăresc, moșul țipă spre șofer:

-          Ghinion! după care continuă spre doamne: S-a rupt cablul!

-          E s-a rupt ... a sărit; spune în barbă doamna învârstă.

Șoferul coboară după o lungă așteptare și merge supărat ca un portar care a scăpat mingea în poartă spre coada troleului, punându-și o mănușă de cauciuc pe mâna stânga și ducând o cheie metalică în cea dreaptă. E liniște; pasagerii tac și se uită agitați în toate părțile. După câteva zeci de secunde de pocăneală în spate, se aude semnalul sonor al repunerii motorului electric sub tensiune și în funcțiune. Șoferul se întoarce în cabină, călătorii se liniștesc, plecăm din nou la drum.

După ce am parcurs bulevardul Vasile Milea, troleibuzul a cotit de câteva ori și a intrat pe strada Drumul Sării. Moșul a început să se agite tot mai tare și întreba dacă mai are mult de mers până la stația unde trebuie să coboare pentru schimbul cu autocarul de Alexandria.

Chiar și în condițiile în care cele două doamne l-au liniștit, asigurându-l că mai sunt încă trei sau patru stații, moșul continua să fie impacientat.

Pe Drumul Sării troleibuzul a întâlnit o aglomerație și un blocaj rutier motiv pentru care am așteptat cu toții timp de trei faze ale semaforului. În timpul staționării, am observat pe trotuarul de vis-a-vis un magazin al cărui titlu mi l-am amintit de când m-am amuzat văzându-l anul trecut. De data aceasta am avut la mine camera de fotografiat așa că am profitat de ocazie și am capturat o imagine, pe care am procesat-o alb-negru pentru a evidenția mai bine subiectul.

Guzganu rozaliu - drumul sarii


Întrucât următoarea stație în care troleibuzul avea să oprească era și stația unde ar fi trebuit să coboare moșul, doamnele i-au spus că nu este de-ajuns să coboare în stație și că trebuie să traverseze strada pentru a intra în autogară.

Degeaba i-au indicat de cinci, șase ori direcția în care este autogara fiindcă moșul se tot uita pe geam și parcă nu o vedea. Privirea îi rătăcea dezorientată pierzându-se în gol la doar câteva grade abatere de direcția pe care ar fi trebuit să o urmărească. Aștepta puțin în speranța că o va găsi în cele din urmă din ochi, dar negăsind autogara, moșul se întorcea nedumerit spre doamne și le întreba din nou, unde este. Cu același gest al mâinii, întinsă din cot spre înainte și orientată puțin spre stânga, pe direcția de mers, cele două doamne repetau indicația: “acolo!”; moșul se întorcea iar spre geam, se apleca ușor din genunchi, se uita din nou în direcția greșită ștergând probabil cu privirea firma luminoasă a autogării și evident nu vedea ceea ce căuta. Confuz și tot mai neîncrezător în indicațiile primite, moșul, pe-al cărui chip se citea spaimă, se întorcea iar și iar către doamne întrebându-le: “unde???”.

În cele din urmă una din doamne se ridică de pe scaun și aflându-se în picioare se poziționează cu privirea pe sensul privirii moșului, cap lângă cap și apoi îi ghidează cu arătătorul privirea câteva grade mai la dreapta, acolo unde era autogara, întrebându-l totodată pe ton ușor punitiv: “unde vă uitați?!”.

Moșul era fericit; știa unde trebuie să coboare, știa unde trebuie să meargă după ce coboară. Troleibuzul înainta anevoios prin marea de mașini și picături de ploaie, iar moșul privea liniștit și calm, prin parbriz, cum se apropia de destinația parțială. Un ultim semafor de culoare roșie și o intersecție mare cât o dobrogeană cu brânză mai aveau să fie depășite când dintr-odată moșul înlemnește cu privirea pironită spre autogară. Vede cum autocarul de Alexandria, de la ora 14, pleacă la ora 13:30 din autogară și face curba debutului de drum pe Șoseaua Alexandriei.

Cu privirea pierdută, cu mâna întinsă în indicație spre nenorocire, moșul întoarce capul spre doamne și spune cu o dezamăgire disperată:

-          Uite! A plecat!

Chipul i se întristează, colțurile gurii cad în jos, ochii i se umplu de lacrimi. “A plecat” repetă moșul făcând un gest a lehamite, cu mâna dreaptă, de sus în jos, puternic scuturată a supărare și părere de rău. Nici prea tare dar nici prea încet, moșul începe să suduie, enumerând o suită de activități sexuale la adresa rudelor decedate ale mamei autocarului de Alexandria.  Apoi se uită nedumerit la ceasul de pe mână și întreabă:

-          Cât e ceasul? Nu e acum unu jumate?

-          Ba da, răspund doamnele după ce se uită și dânsele la ceasurile lor.

-          Păi trebuia să plece la două … afirmă cu mirare și cu jumătate de glas moșul. Și acum e unu jumătate …

-          Trebuia să plece la două! Extraordinar! Răspunde doamna în vârstă pe ton revoltat și scuturând din cap a dezaprobare

-          La două … continuă cu dezamăgire și neputință doamna mai tânără.

-          De ce-am plecat din spital?! întreabă retoric moșul. Și acum nu am nici unde să mă întorc, nici cu ce să mă duc acasă, continuă cu vocea tremurată de lacrimi.

Se uită iar pe geam, vede autocarul cum “continuă să plece”. “A plecat!” plânge iar moșul și mai trimite câteva exclamații sexuale la aceeași adresă ca mai devreme, fără să mai coboare vocea. Apoi continuă să bolborosească o auto-învinuire vis-a-vis de plecarea sa prematură din spital, auto-certându-se pentru că nu a avut răbdare să aștepte până a doua zi. A înjurat troleibuzul fiindcă a mers atât de încet din cauza blocajelor de pe drum, fiindcă dacă ar fi mers normal, ar fi ajuns mai devreme și ar fi prins autocarul. Și-a adus aminte de autocar, care oricum a plecat cu o jumătate de oră mai devreme, motiv suficient pentru a-l înjura și pe acesta. Apoi a început iar să se certe pe sine spunând că dacă ar fi știut că troleibuzul va merge atât de încet, ar fi plecat mai devreme din spital. “Ce fac acum?!” a fost întrebarea care a încheiat momentul de lacrimi și înjurături al moșului, lăsându-i acestuia doar dezamăgire și panică.

Din spatele troleibuzului se aude un băiat care strigă de două ori:

-          Domnul din față? Domnul din față?

Niciun răspuns. Atunci băiatul strigă:

-          Doamna din față?

Doamna mai tânără se întoarce, iar băiatul îi spune să-i transmită moșului să nu se mai amărască atât și să rămână în troleibuz fiindcă o să poată să prindă autocarul la stația comună cu cea de la capătul liniei de troleibuz. Băiatul a explicat că întrucât șoseaua este întotdeauna aglomerată pe banda pe care a plecat autocarul,  troleibuzul în care ne aflam va ajunge primul la stația comună de la capăt.

Mesajul a fost transmis la destinatar, care s-a liniștit pentru a doua oară. Troleibuzul a reușit să traverseze intersecția, a oprit la stația la care moșul nu a mai coborât și a continuat să meargă spre capătul de linie.

Cele două doamne și cu moșul, în față. Subsemnatul la mijloc și încă trei sau patru călători în spate. Era un moment de liniște și de savurare a drumului. Troleibuzul rula destul de repede pe șoseaua goală, lipsită de autoturisme. Deodată, toți pasagerii am derulat privirea, baleind marile geamuri panoramice laterale, și am urmărit cum autocarul de Alexandria trece pe lângă troleu, îl depășește, și apoi, cu cadrul mutat spre parbriz, cum autocarul accelerează-nainte.

Moșul a privit cu calm derularea imaginii, a pivotat într-un picior pentru a urmări depășirea efectuată de autocar, s-a întors cu capul spre-nainte și a privit autocarul care parcă devenea tot mai mic. Încă un moment de tăcere, după care au început să curgă în avalanșă exclamații sexuale, de data aceasta la adresa rudelor decedate ale mamei necuratului. Nici prea tare dar nici prea încet, mai mult pentru el, dar suficient de clar cât să poată înțelege toți călătorii din troleu, moșul a enumerat mai multe expresii populare de necaz. Apoi s-a întors dezolat și resemnat și a grăit fără vlagă înspre doamne:

-          A trecut deja …

Doamnele rămân fără cuvinte. Moșul suplinește golul de vorbe cu o suduială spusă pentru el. Doamnele își regăsesc cuvintele și încep să arunce o pleiadă de variante alternative ipotetice în încercarea de a-i readuce moșului speranța în suflet:

-          Lasă că îl iei pe următorul!

-          Da, da! Circulă multe autocare spre Alexandria. Peste o jumătate de oră, sau o oră, o să vină altul. Îl iei pe ăla.

Moșul privește cu răutate. Nemulțumit de alternativa care implica așteptarea timp de o oră a unui alt autocar, dă din mână, de sus în jos, înspre doamne și cu capul întors spre fereastră suduie pentru el.

Speranța vine însă din spate, de unde același băiat care a intervenit mai devreme a intrat din nou în discuție și a explicat că la stația comună de la capătul liniei de troleu autocarele de Alexandria așteaptă să se umple cu călători, iar așteptarea respectivă poate uneori să dureze 10 – 15 minute, răstimp suficient pentru ca moșul să prindă autocarul.

După alte câteva minute, troleibuzul ajunge la capăt de linie și se pregătește să se așeze în stație. În aceleași loc aștepta deja și autocarul de Alexandria, întocmai cum a spus băiatul din troleu.

Troleul se pregătea să parcheze, dar fiindcă se afla încă în mișcare lentă fără să dea semne evidente că se va opri, moșul îl roagă frumos pe șofer să oprească acolo pentru ca că prindă autocarul. Troleibuzul oprește fix la 30 de centimetri față de locul unde era când moșul a rugat să i se dea drumul, fiindcă ajunsese în locul natural de oprire. Văzând că troleul a oprit exact așa cum l-a rugat, moșul se întoarce spre șofer și mulțumește politicos și cu mare bucurie.

Călătoria mea a ajuns la final, destinația la care aveam nevoie să ajung fiind la doar câțiva metri de stația RATB. Toți pasagerii coboară din troleibuz, moșul fiind primul care sare pe ușă și fuge la autocarul de Alexandria. În spatele lui, doamnele se amuză pe seama sa: Ai văzut bre, că l-ai prins?!.


Ți-a plăcut acest text? Dă-l mai departe!



5

1 comentariu pentru Călătorie cu troleul

Adauga comentariul tau
  • Istorioara
    postat de dobrogeanca la data de 20.06.2014, 23:02
    Bine ai revenit! Cu povestioarele tale expert hazlii, rupte din cotidian si mesterite cu rabdare si dragoste. Scenele din viata batranilor nu sunt mereu vesele, dar sunt intotdeauna curioase, mustind de un pic de amuzament, un pic de nostalgie si, de ce nu, un pic de ironie. Bravo tie ca reusesti sa redai cu mare precizie si rabdare schite originale ale vietii care multora ne trec pe dianinte, nereusind sa le prindem savoarea. Tot inainte! happy



Spune-ti parerea despre Călătorie cu troleul


Nume*
Email (dacă vrei să fii anunţat când apar comentarii noi)
Titlul comentariului
Comentariul tău

cod de validare
loader generează cod nou
Cod de validare*
Anunţă-mă când apar comentarii noi